Poiana Micului

Valea în care umblau doar vânătorii

În 1837, oficiul districtual din Cernăuți a hotărât să populeze valea complet împădurită a râului Humor, pe care până atunci o cutreierau doar vânătorii și haiducii. Un an mai târziu, o comisie de funcționari a văzut terenul. Împărțirea pământurilor, cu partea germană și cea poloneză însemnate, s-a consemnat în 1842, iar de la data aia se socotește vârsta satului.

Împărțirea se vede pe hartă și azi: deasupra bisericii locuiesc românii, dedesubt polonezii.

De unde numele

În 1842, patruzeci de familii de gorali din Stara Huta au întemeiat satul împreună cu germani veniți din ținuturile cehe. Germanii au luat partea de sus și i-au zis Buchenhain, polonezii pe cea de jos. Numele românesc vine de la un cioban scund pe nume Micu, al cărui era poiana cu stâna.

În 1930 trăiau în sat 1.636 de oameni: 871 de germani, 741 de polonezi. Biserica, ridicată în 1894, stă acolo și azi.

Două sate într-unul

Până în 1944, Poiana Micului a fost un sat dublu: partea de sus germană, numită Buchenhain, cea de jos poloneză. Amândouă catolice, amândouă mergând la aceeași biserică. În 1930, germanii erau chiar mai mulți decât polonezii: 871 față de 741.

Germanii au plecat în cadrul strămutărilor din timpul războiului, polonezii au rămas, și ei au ridicat satul ars din cenușă. Poiana Micului de azi e jumătatea de jos, care a preluat întregul.

Noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1944

În primăvara lui 1944, Poiana s-a trezit pe linia frontului. Bărbații fuseseră mobilizați mai devreme; mulți nu s-au mai întors, alții s-au întors invalizi. În sat rămăseseră femeile, copiii și bătrânii.

În noaptea aceea, soldați germani, ajutați de o unitate românească, au dat foc întregului sat. Nimeni n-a apucat să se evacueze: au fugit în pădure în ce aveau pe ei și au ajuns la rude în Tereblecea și Bănila. S-au întors abia în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1945, pe ruine. Arsese aproape tot: școala, Casa Polonă și biserica.

Cântecul care se cântă și azi

Rozalia Swancar a făcut un cântec despre noaptea aceea. În Poiana se cântă și acum, optzeci de ani mai târziu. Asta e forma de memorie care a rezistat mai bine decât documentele: nu o arhivă, ci o melodie pe care o învață copiii, unii după alții.

Troița care a scăpat

Din incendiu a scăpat una dintre puținele construcții: troița în formă de căsuță de la intrarea în sat, cu inscripție în poloneză și în germană: „Muncește toată viața, pentru veșnicie”. Stă acolo până azi și e cea mai directă mărturie a trecutului polono-german al Poienii.

Școala ridicată de Polonia

În 2009, guvernul polonez a construit aici o școală gimnazială, în care copiii învață poloneza. I s-a dat mai târziu numele Krystynei Bochenek, vicemareșal al Senatului, jurnalistă de radio, care a murit în catastrofa de la Smolensk, în aprilie 2010. Școala e dată uneori ca model pentru celelalte sate bucovinene.

Cine duce lucrurile mai departe

În sat lucrează Asociația Obcina, al cărei președinte e un localnic, Łukasz Iuraszek. Realizarea lui cea mai mare e marcarea traseelor turistice care leagă satele poloneze de cele mai importante locuri din jur; asociația a amenajat și un mic loc de campare.

Casa Polonă primește la cazare, iar oamenii închiriază bucuros camere în casele lor. O seară la gazdă face aici mai mult decât orice monument, fiindcă monumente Poiana nu are: are oameni și povești.

Azi

Funcționează ansamblul „Mała Pojana”, care joacă și cântă repertoriul din Ținutul Ceadâca, iar de la o vreme și dansuri naționale poloneze. Satul e în comuna Mănăstirea Humorului, la o oră de Câmpulung Moldovenesc, și e punctul de plecare al unui traseu marcat spre vârful Târsiciori.